dumitru alimănișteanu

Destinul lui Dumitru Alimănișteanu este unul dintre numeroasele exemple ale modului în care regimul comunist a urmărit să distrugă elita politică și economică a României interbelice. Om al cifrelor, bun administrator și politician versat, Alimănișteanu a cunoscut experiența carcerală politică nu pentru acțiunile sale potrivnice noului regim, ci pentru lumea din care provenea și pe care o întruchipa.

Născut la București, pe 21 aprilie 1898, Dumitru Alimănișteanu a fost singurul copil al unei familii înstărite din înalta societate a României sfârșitului de secol XIX. Mama sa, Sarmiza Bilcescu (1867 – 1935), a fost o prezentă atipică pentru Belle Epoque, fiind prima femeie din Europa care a obținut licența în drept la Universitatea din Paris, prima femeie din lume cu doctorat în drept, dar și prima femeie-avocat din România. Tatăl său, Constantin Alimănișteanu (? - 1911), provenea dintr-o familie de tradiție a Muscelului, fiind absolvent de studii superioare la Paris, dar și un devotat membru al Partidului Național Liberal. Mai mult de atât, Alimăniștenii se înrudiseră cu Brătienii prin căsătoria lui Alexandru Alimănișteanu (fratele lui Constantin) cu Pia Brătianu, una dintre surorile lui Ionel Brătianu.

După absolvirea Liceului „Gheorghe Lazăr” din București și a Școlii Superioare de Mine din Paris, Dumitru Alimănișteanu s-a întors în țară pentru a se ocupa de administrarea averii familiei și a moșiilor pe care le aveau în Argeș și Ilfov. În virtutea prieteniei dintre tatăl său și Ionel Brătianu (ce fuseseră colegi în anii studenției în capitala Franței), tânărul s-a înscris în Partidul Național-Liberal, ocupând pentru o vreme funcția de secretar personal al liderului politic al României de la începutul anilor `20.

Intrarea efectivă în politică s-a petrecut însă mai târziu, odată cu alegerea sa în 1934 ca deputat de Muscel din partea PNL. Prima activitate notabilă a fost aceea de membru în comisia de anchetă a afacerii Skoda, ce a investigat corupția și escrocheriile ce însoțiseră procesul de achiziționare de armament de către Statul român.

După 1938 Dumitru Alimănișteanu s-a retras din viața politică, dedicându-se administrării averii de familie și finalizării conacului de la Bilcești, ridicat după planurile arhitectului Octav Doicescu.

Revenirea sa în viața politică a început în vara lui 1944, când s-a implicat în coagularea unei opoziții la regimul mareșalului Ion Antonescu.

Apogeul carierei sale politice avea să fie de scurtă durată: la 6 martie 1945 este instalat la București primul guvern pro-comunist, condus de Petru Groza. Pentru a se păstra aparențele unei funcționări democratice a statului român, în guvern au fost incluși și câțiva reprezentanți ai partidelor istorice. Având imaginea unui bun economist care ar fi putut face față dificultăților enorme ale țării răvășite de război, afectată de pierderi teritoriale și cu armată angajată în luptele de pe frontul de vest, lui Dumitru Alimănișteanu i-a fost încredințat portofoliul finanțelor. Mandatul său s-a sfârșit după numai o lună, în aprilie 1945, iar cauzele sunt neclare. Pretextul oficial a fost starea de sănătate precară, Dumitru Alimănișteanu fiind în acel moment suspect de aceeași boală ce cauzase decesul mamei sale în 1935. În realitate, motivele tind să fie legate de instabilitatea și impredictibilitatea financiară a țării, precum și de presiunile făcute asupra sa pentru a semna decretul de reformă agrară. Demisia sa din guvern nu a însemnat sfârșitul carierei politice: Alimănișteanu rămânea în continuare șeful organizației liberale din Muscel și unul dintre liderii PNL-Tătărăscu, iar poziția de ministru de finanțe era ocupată de Alexandru Alexandrini, unul dintre apropiații săi.

Dumitru Alimănișteanu s-a retras complet din viața politică în februarie 1946, predând lui Alexandrini conducerea organizației Muscel și pregătirea pentru alegerile din toamna aceluiași an.

Comunizarea țării l-a afectat în mod direct pe Alimănișteanu: averea i-a fost naționalizată, conacul preluat de noile autorități și a fost evacuat din locuința sa din strada Thomas Masaryk din capitală. Rămas fără casă și fără mijloace de existență, s-a mutat în februarie 1949 la parterul casei lui Gheorghe Tătărăscu din strada Polonă, având acordul Sandei Negropontes, iar apoi s-a angajat ca inginer la o firmă din București.

Inevitabila arestarea s-a produs în noaptea de 5 mai 1950. Fără a fi judecat sau condamnat, Dumitru Alimănișteanu a fost întemnițat la Sighet, alături de alți politicieni interbelici, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Gheorghe Brătianu. Încarcerat fără forme legale, pus apoi sub acuzare pentru fapte care, conform Codului Penal în vigoare la acea vreme, s-ar fi încadrat la detenție grea pe viață, și anchetat în repetate rânduri, Dumitru Alimănișteanu este, în cele din urmă, găsit nevinovat.

Bineînțeles, libertatea în sensul pe care un reprezentant al vechiului regim o putea avea în România obsedantului deceniu: lui Dumitru Alimănișteanu i se fixează pentru 24 de luni domiciliul obligatoriu în satul Rubla din Bărăgan.

Cum în toamna lui 1957, ordinul de stabilire a domiciliului obligatoriu ar fi urmat să îi expire, Securitatea se sesizează asupra situației și îi extinde interdicția de a părăsi satul în care era obligat să locuiască, decizia fiind semnată de către generalul Gheorghe Pintilie.

Pe 2 februarie 1959 este reținut sub acuzația că ar fi urmărit în satul izolat din Bărăgan să reorganizeze Partidului Național Liberal și condamnat la 25 de ani muncă silnică.

Parcursul prin sistemul concentraționar comunist l-a purtat prin penitenciarele și lagărele de la Pitești, Ocnele Mari, Jilava, Galați și, din noiembrie 1960, la închisoarea Botoșani. Dumitru Alimănișteanu a fost grațiat și eliberat la 19 septembrie 1963.

Ultimii ani din viață i-a petrecut într-o casă veche de pe strada Sevastopol, din apropierea Gării de Nord. Ultimul descendent al Alimăniștenilor din Muscel a murit în 1973, în urma unui accident de tramvai care a născut, în rândul apropiaților, semne de întrebare. Dumitru Alimănișteanu ar fi putut să fie un politician din elita țării, un economist remarcabil și unul dintre marii moșieri ai Argeșului. Comunismul și transformările radicale pe care le-a adus l-au transformat în deținut politic și i-au marcat destinul, au măcinat moștenirea sa, iar amintirea numelui său fiind vag păstrată de bătrânii din Bilcești.

Lucian Vasile, Dumitru Alimănișteanu, Arhiva Memorialului Închisoarea Pitești